Dupa mai bine de o luna
de la saptamina “MARE” apuc si eu sa zic o vorba buna: a fost mare pe bune.
Mare in metri verticali.
Daca despre
Transfagarasan nu mai trebuie sa spun nimic pentru ca au spus altii, mult,
despre celelalte doua catarari totul este la superlativ.
Asa ca, la
4 zile dupa ce mi-am tirit curul pe Transfagarasan am urcat pe masina
bicicletele, am bagat in masina nevasta, copilul si ceva bagaje plus o
remorcuta de bicicleta imprumutata de la Andrei (Multumec Andrei!!!) si am taiat-o
in Austria pentru a participa la Bike Infection – Kitzsteinhorn Snow Climb.
Drum greu pina la granita cu Ungaria ca de acolo e civilizatie. Mai putin
partea in care eu am dorit sa cumpar vigneta pentru Ungaria de la gheretele de
dupa granita. Acolo sint hoti mai mari decit in Romania, sau sint din Romania.
Oricum bine ca nu mi-am luat teapa cu ei dar sfatul meu este sa nu luati de
acolo vignetele, mergeti pina in prima localitate importanta, Berettyoufalu si
luati de acolo. Sint mai ieftine.
Drumul de
15 ore a fost cel mai lejer pe care l-am facut vreodata. Fara stres deloc si la
o viteza moderata, pauze cite a dorit cea mica.
Ajunsi la
Kaprun primul lucru dupa cazare a fost sa cuplam remorcuta si sa o taiem sa ma
inscriu la concurs.
Acolo atmosfera si mai relaxata: vreo 10 voluntari, 4
organizatori si sute de pachete de inscriere pregatite. Cu cei 24 de euroi
achitati (pentru care nu am primit chitanta sau bon fiscal, pentru ca acolo se
declara la fisc totul) am primit o groaza de lucruri plus transportul familiei
sus la linia de sosire, transportul rucsacului si mincarea de dupa concurs.
Fabuloasa organizare.
A doua zi a
fost si mai si. Copii cu virste de la 6 ani in sus erau prinsi in febra acestui
concurs si participau ca si voluntari. Majoritatea timpului s-a vorbit in
germana, n-am inteles o iota, dar startul nu l-am ratat. Nu aveai cum pentruca
erai anuntat cu pancarte imense, la intervale regulate, cite minute mai sint
pina la start. A fost locul in care am vazut cele mai multe “avioane” de biciclete
adunate laolalta. Vreo 600.
Se da
startul, la ora fixa, cu Polizei in fata, o masina de la Extreme World Races si
o echipa locala de fotbal american, care, asa cum am vazut ulterior in poze,
fugeau in draci.
Acum despre
traseu: 22 km lungime, 1600 m diferenta de nivel. Nu prea pare mult dar daca il
iei la puricat vezi asa: primii 3 km sint pe plat, urmeaza o urcare, apoi o
coborire de 4 km si apoi, normal iar urcare. Deci 15 km cu 1600 m? Bun traseu.
Prima urcare
se desfasoara 40 % pe asfalt, o iau usor ca-i departe sosirea. Ajung la drumul
forestier, care la drept vorbind este mai bun decit multe drumuri nationale de
la noi, o iau tot usor ca mai sint inca 12-13 km. In fond nu sint acolo sa-mi
dau sufletul ci sa ajung cu bicicleta acolo unde ma dau iarna cu placa, asta-i
scopul meu.
Pina la
primul virf invat anatomia muschilor gambei cum n-am invatat-o niciodata in
liceu. Aici am material de lucru, la liceu aveam doar cartea in fata. Mai frate
dar ce dracu minca astia aici de trec asa pe linga mine. Chiar daca sint la
plimbare totusi nu vreau sa ajung a doua zi. Primul punct de alimentare este la
11 km de la plecare, sint asteptat cu isotonic (Peeroton) sau apa. Bun, bag un
pahar cu apa si ma uit mai bine de la cine l-am luat. Un copil de vreu 12-13
ani. Erau gramada si aici sus si faceau pe voluntarii.
Urmeaza o
lunga coborire, destul de abrupta care ma aduce iar cu vreo 300 m mai jos.
Damn, iar vreo 800 de metri de catarat. Cind incep a doua catarare imi ridic putin
privirea. Cum pana mea cred astia ca eu ma mai pot concentra pe urcare cu
asemenea priveliste?
Urcarea
asta e rupatoare, mult mai grea decit prima parte. Din
aceasta cauza pe acesti ultimi 8 km sint amplasate doua puncte de alimentare.
Si cind spun puncte de alimentare ma refer la niste puncte de alimentare care
sint total pregatite pentru urmatoarea bucata de traseu. Asa ceva in tara noi
nu o sa vedem niciodata. Doze de RedBull mari, doze mici, isotonic Peeroton –
in Romania prin Maratonic – de baut si de pus in bidon, banane, napolitane si
apa. Totul din belsug fara scuze de genul “s-a terminat” sau “nu-ti pune atit
ca sa ajunga si la restul”. Ca m-a impresionat mai mult a fost stilul de
servire, bananele fiind taiate nu la jumatate, cum se obisnuieste ci la o
treime, mai bine zis bucati de 5 cm, ce mi-a lasat la inceput o senzatie de
zgircenie dar dupa prima imbucatura am realizat calculul. 5 cm de banana –
exact cit o imbucatura. Astfel ca cele 2 bucati pe care le-am luat cu mine au
fost la fix. Apoi am realizat ca si napolitanele erau cam tot la aceleasi
dimensiuni. Calcul austriac – eficient si suficient.
Drumul
serpuieste pe munte in sus, fiecare curba te ducea cu 20-30 m mai sus. Realizez
ca sint portiuni in care urc si cite 2 m la suta de metri. Urmeaza un platou
mic si ma trezesc sub casa telegondolei de la Langwied. Adica la vreo 300 de
metri sub ea. Ultima urcare, ultimul kilometru si jumatate. Turistii aflati in
plimbare incurajeaza fiecare participant. Zgomotos. Cu talangi. Fac asta de cel
putin o ora si nu au obosit. E timpul sa o sun pe Bea sa pregateasca aparatul
foto pentru ca sosesc.
Ajung in virf, ultima coborire cam 100-150 m lungime.
Sesizez o alta chestie simpla organizatorica: in virf un arbitru cu statie
anunta sosirea ce numere trec pe linga el astfel ca in momentul in care
concurentul venea in viteza pe coborire era si anuntat in statie, familia putea
sa fie linga linia de sosire. Clever, nu?
Sosirea,
primesc urgent o medalie de git, multumesc pentru participare, un baiat vine cu
20 EUR la mine si se intinde dupa chip-ul de cronometrare. Simplu, la obiect.
Totul pregatit amanuntit.
Poze de la
sosire nu am, batea soarele prea tare din fata.
Pupat
nevasta, pupat copilul, mincat paste si dupa vreo 2 ore cobor pe unde am venit.
Ultimii concurenti urcau agale.
Am timp
acum sa si admir peisajul, traseul, sa fac poze si sa constat ca punctele de
alimentare au disparut, cu tot cu mizeria de pe linga ele. Nu se mai vede
absolut nimic, doar drumul impecabil, crestele si oraselele din vale: Kaprun si
Zell am See. Constat cu stupoare ca la una dintre intersectii exista o cutie
postala. Ma uit sa vad vreo casa, o cabana, nimic. Aici, sus, la 1600 m in
creierul muntilor cineva vine si-ti aduce posta in cutia ta curata si
nevandalizata. Traumatizanta experienta!
Ajuns in
vale cuplez remorcuta la bicicleta si mai pedalam putin prin oras. Incredibil
cit respect pentru biciclisti din partea soferilor.
Ziua a 2-a
– Grossglockner
Rupt dupa
prima zi dar plin de pofta de pedalat ma incumet sa mai escaladez si
Grossglockner-ul, unul dintre cele mai inalte drumuri din Alpi. Catararea
incepe pe la 16 km de Kaprun si o tine constant. Aici urci si urci fara nici un
moment de odihna. Dar timp este din belsug, peisajul este extraordinar si
creste in spectaculozitate cu fiecare pedala. Fac cunostinta din nou cu
respectul soferilor fata de biciclisti. Aici nu esti depasit de temerari
care-ti vira oglinda pe sub ghidon. Aici se sta dupa tine si esti depasit pe
sens contrar.
Drumul pina
sus este un calvar dar ajung in virf la Fuscher Torl. Planul era sa ajung pina
la Hochtor, la tunel dar fizic nu mai fac fata. Asa ca fac niste poze,
povestesc cu niste romani rataciti si ei pe aici si o tai spre casa ca este cam
frig aici sus. Ramine pe alta data atingerea celuilalt virf.
Din pacate a doua zi
concediul s-a terminat si a trebuit sa ne retragem acasa, la gropile noastre,
la soferii nostri nesimtiti si la mizeria de aici.
