Am ajuns, am participat, am terminat … cu greu.
Am decis sa mergem in dimineata concursului deoarece vremea a fost cam capricioasa toata saptamina si tabara de corturi era amplasata cam aiurea.
Nimic nu prevedea ce se va intimpla.
Trupa, aceeasi Levy, Florin, eu si cu Oli de la Maros in frunte. Ne inscriem, eu tot la traseul lung, in ciuda insistentelor lui Levy. “Banditul” insa il convinge pe Florin sa mearga la scurt. Asta este. Sint singur si pregatit. Inainte de start aud o vorba cum ca Michael Schumacher mergea la veceu inainte de cursa pentru a fi mai usor. Imi trec prin cap si vorbele lui Kimi “I was having a shit” si atit a fost, ma trece si pe mine. Mai este vreme pina la start asa ca dus am fost sa ma eliberez. Pe cind ies, toata lumea era aliniata asa ca ultima linie la start imi este dedicata. Ei, las ca trag pe primi metri si depasesc.
Se aude un „Start” subtire, plutonul o ia din fata mea, pornesc, trag tare si pina la prima intersectie deja depasisem jumatate de pluton.
Traseul, ideal pentru noua mea furca, singurele de care ma indoiesc sint pinioanele si lantul care erau si ele noi si nici macar n-am apucat sa le invirt putin. Incepe prima urcare, o iau domol ca mai sint kilometri destui in fata. Virf, coborire buna, pe asfalt. Vad la baza lumea ca se agita, toti fac semne sa o iau la stinga. In sfirsit intram pe drum adevarat. O scurta coborire si dau fata cu prima urcare adevarata. Inca totul merge bine, lant, pinioane, furca, picioare. Mai putin schimbul pe foaia din mijloc care da rateuri. Nici o problema, decid sa nu o mai folosesc. Ajung la km 13 si simt ceva la piciorul drept. Crampe? Deja? Nu se poate, e prea devreme. Fac o mica greseala pe o piatra, pun piciorul jos si atunci o simt in deplinatatea puterilor ei. Prima crampa. Trec cu vederea deoarece am mai avut din astea si stiam ca-s trecatoare. Intradevar, trece. Si se muta la piciorul sting.
Fuck! Nu-i a buna.
Dar sint bagat in concurs asa ca am sa continui. Doar de asta am venit pina aici, nu sa ma las dupa ce am pedalat doar 18 km. Ajung in final in virf si incerc sa imi relaxez muschii dar insa este o coborire care te solicita. Eram cu Florin in acelasi grup. Pierdem marcajele pentru prima data. Decid sa ma iau dupa GPS si alte urme. Deja am devenit vinator, nu ciclist. Gropi, noroi, primele avertismente date de participanti cazuti. Dar le ignor si ma duc in stilul meu. Vreau sa recuperez pe coboriri macar.
Incepe iar urcarea, cea de-a doua ca dificultate. Crampele se muta de la un picior la altul. Traseul curge pe linga un piriu. Mor de sete, mi-e o pofta teribila de apa rece de la izvor dar nu vad nici macar o urma de izvor. Vine si km 30 unde traseul scurt se desparte de al meu. 3km mai sus disting o fata cunoscuta. Adela, sotia lui Levy. Il astepta sa-i faca poza dar nu prea are noroc. Au fost indrumati gresit. Norocul meu. Au apa la ei. Alimentez si ii dau bice. Simt cum, citeodata, muschii imi tin picioarele drept si eu nu le mai pot controla. Le fortez, le implor sa terminam cursa.
Stiam ca la un moment dat traseul este ca o bucla si as putea sa abandonez si sa ma retrag la punctul de alimentare. Km 34, vad punctul de alimentare dar decid sa continui. Iar. Ce dracu, am mers 35km mai pot inca 50. Pentru ca atunci stiam ca traseul are doar 86 km din care ultimii 10 pe coborire. Deci, 40 km pot fi facuti ca si pina in momentul asta. O noua coborire, lunga si odihnitoare de data aceasta. Punct de alimentare. Apa, banane, glucoza, poate imi trec crampele. De aici traseul este in mici urcusuri si coboriri, frumos. Se vede si Baia Mare in zare. Inca mai pot pedala asa ca ii dau blana. In spatele meu un participant care ma ajunsese la ultimul punct de alimentare. Stam impreuna o buna bucata de drum si la un moment dat il intreb: „Auzi, tu ai mai vazut vreun marcaj?”. Raspunsul este negativ, normal. Ne ratacisem. Noroc ca imi incarcasem traseul dat de organizatori pe GPS asa ca in timp ce traseul rula prin vale noi stam deasupra lui citiva kilometrim pe creasta. Ca sa ajungem iar in traseu coborim prin padure, pe jos, pe bicicleta, cum putem. E cazul si pentru prima trinta. A fost usoara, mama lor de SPD-uri!
Atingem traseul, fericire, pedalam iar cu spor dar nu pentru multa vreme pentru ca traseul la km 54 ne pune in fata cea mai mare surpriza. O catarare cu bicicleta in spate pe stinci. Am vazut pozele de pe traseu dar crezusem ca este o gluma. Nici macar nu ma chinui sa ocolesc baltile si noroaiele. Pantofii mi-au intrat pina in creier, cu tot cu placute.
Ajung sus. Sintem vreo 4 participanti adunati aici si ploaia incepe sa isi faca simtita prezenta. In picioare crampele s-au unit doar intr-una singura si face vizite pe la toti muschii din picioare. Gamba, pulpa, gamba, pulpa.
Ca si cum n-as fi avut nici o problema pina acum lantul se gindeste sa dea si el rateuri. Urla ca o moara si se blocheaza de cite ori aveam nevoie de mai multa forta. Folosesc apa din bidon sa-l spal. Functioneaza mai bine acum. Prin satul prin care trecem vad o masina care ne saluta cu marcajele de pe traseu. Ma gindesc ca-s organizatorii. N-am dreptate, sint acele specimene de homo sapiens care n-au reusit sa se desprinda de ramura maimutelor. Se iau si dupa noi claxonind cu putere. Ce dracu se faceau daca nu era dotata masina cu claxon?
Pe la km 65 apare si ultimul punct de alimentare. Este chiar inainte de ultima urcare si cea mai grea. Intreb cit de lunga este urcarea. 6km. Apoi aflu si ca traseul are de fapt 94 km nicidecum 86. Ok, deci si urcarea asta n-are 6km. N-am ce face, am tras pina aici asa ca am sa continuu. Mai pe linga, mai pe bita dar am in cap un singur lucru, sa termin. Lantul face scheme iar, noroc ca am apa in bidon ca sa-l mai spal.
Ma tirasc pe drum, ca pedalat nu se poate numi. Cei 6 km de urcare se termina, dar numai kilometri ca urcare o tine tot asa inca vreo 5. Psihic, urcarea asta te distruge pentru ca vezi virful, il atingi si realizezi ca de acolo inca mai urca. Pur si simplu, ma tirasc pe drum. Cam de vreo 4 ori o tine tot asa incit in momentul cind am ajuns chiar in virf nici nu credeam. Ma asteptam sa mai urce inca putin, doar putin, asa de distractie.
In sfirsit pe la km 80 se termina urcarea. La alte maratoane aici este finish-ul. Ploaia cade acum destul de bine. Nu ma obosesc sa-mi iau foita de ploaie pe mine, stiu ca mai am putin asa ca o tin la vale. Sint indrumat de un domn de la serviciul Maltez s-o iau usor la coborire ca-i abrupt si noroi. Cine mai are vreme de gindit?
Pe casca auzeam ploaia in ropote. Coborirea ma solicita, dar este frumoasa. Pina ma vad imprastiat pe jos, in noroaie. Am prins o urma din care n-am putut iesi la timp asa ca ma aleg cu niste zgirieturi pe cot si picior dar n-am nimic. Singele imi ajunge pina la pantofi dar nu simt nimic. Stiu ca sint doar niste zgirieturi. Ies la asfalt si recunosc zona. Sint aproape de finish.
Am terminat!!! Cu greu, foarte greu, dar am terminat si in momentul asta pentru mine asta conteaza.
Dupa ce-am baut o bere si am dat-o afara in 5 minute mi-am revenit. Am urcat bicicleta pe masina, l-am felicitat pe Levy pentru locul I, ne-am adunat cu totii si am taiat-o acasa.
A fost frumos, incitant dar parca ar fi fost mai placut fara „simfonia crampelor”.
citeva poze gasiti pe aici pe undeva: http://picasaweb.google.ca/kvxc2009/MTBPreluca15052010#
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu